Bunicii și piticii

De câte ori nu te-ai confruntat cu situația de a le spune părinților (sau doar de a gândi): “Vă rog nu-l mai răsfățați atât! Cu mine nu v-ați purtat așa când eram mic!” Dacă ție nu ți s-a întâmplat, mie da. De nenumărate ori. Și prietenilor mei. Da, noi ne criticăm acum părinții că se poartă cu mult prea multă îngăduință față de copiii noștri, respectiv, nepoții lor. (Nimic nou sub soare! Și ei le reproșau același lucru bunicilor noștri!) Și e un fapt cât se poate de firesc. Noi reprezentăm acum (în principal) autoritatea, iar ei dragostea necondiționată ce poate fi afișată fără rezerve. Pentru că opreliști au fost nevoiți să-și pună când ne creșteau pe noi! (Ca să ajungem așa cum își doreau!)

Dar copiii noștri au nevoie de dragostea lor mai mult decât ne dăm noi seama. Cum au nevoie și de autoritatea noastră ca părinți. Cred că acei copii care au parte de așa ceva sunt niște norocoși și au toate datele să devină niște oameni echilibrați și puternici, care știu ce au de făcut cu viața lor. Așa că lăsați bunicii să vină la ei… sau invers!

Știu, ai tot felul de chestii să le reproșezi: că îi dau copilului prea multe dulciuri sau chestii nesănătoase, că îl ajută prea mult la teme și el stă cu ochii pe pereți, că se lasă păcăliți, iar ei fac ce vor la calculator, că îi fac toate poftele, că îi permit să fie obraznic etc. Știu și pe mine mă enervează uneori. Dar încerc să echilibrez balanța și las lucrurile să curgă, pentru că dragostea dintre fiul meu și bunicii lui este de neprețuit.

De exemplu, acum, la vârsta de 15 ani, când este cu mine acasă, fiul meu știe că trebuie să-și încălzească mâncarea, să-și spele farfuria, să-și facă câte un sandvici, să-și facă patul, să meargă la magazin, să mă ajute la unele treburi etc., așa că atunci când are ocazia, mai ales în weekend, fuge la ai mei, pentru că acolo nu-l pune nimeni să facă nimic, în afară de teme, binențeles. Dar e ok, pentru că trebuie totuși să facă aceste lucruri în timpul săptămânii. (Oare nouă nu ne vine să chiulim în weekend?) Cam așa încerc să “dreg” lucrurile. Și, cu unele chestii îmi iese. Cu altele deloc sau mai greu. Dar pentru cei care caută să crească copilul perfect, îi anunț că nu există așa ceva. Așa că mai bine alege să ai “copilul iubit” chiar dacă se pare că asta înseamnă deseori “copilul răsfățat de bunici”.

Totuși, ia gândește-te cine mai sunt acești bunici în afară de răsfățătorii șefi? Oare nu ei l-au plimbat mai mult și i-au explicat cum sunt orânduite lucrurile în natură, când tu erai nevoit/ă să stai la birou până târziu? Oare nu ei i-au citit mai multe povești și i-au cântat mai multe melodii? Poate tot ei l-au învățat și să scrie și să socotească. Poate de la bunicul a învățat să bată un cui și de la bunica să ude o floare. Poate… Nu e o regulă. Uneori bunicii nu mai sunt sau sunt prea departe sau nu sunt bunicii aceia. Dar dacă ei sunt prezenți și se implică, lasă-i și mulțumește-i universului pentru asta! Copilul tău va învăța de la ei poate cel mai important lucru din lume. Va învăța dragostea. Acel fel de dragoste atât de rar întâlnită pentru că e exprimată în cel mai liber și adânc sens al ei. Acela pe care tu nu ai cum să-l înțelegi până nu o să ai și tu nepoți (Și pentru că acum ești în primul rând părinte! Dar dacă ai avut asemenea bunici, amintește-ți!).

P.S. Nu le faceți reproșuri bunicilor atunci când vreți să obțineți un alt comportament – de exemplu să nu le mai dea/cumpere atât de multe dulciuri nepoților. Cred că funcționează mult mai bine explicația logică, bazată pe dovezi – “dacă cel mic manâncă mai mult de x biscuiți, bomboane etc., se poate îmbolnăvi” și exemplificați cu articolul nu știu cărui medic de care bunica a auzit. Sau dacă nimic nu merge, puteți să-i speriați puțin: “Am fost cu copilul la medic și acesta i-a recomandat să nu mai consume așa multe dulciuri. Trebuie să ții cont de asta de acum înainte” Căutați soluții. Reproșul nu funcționează, dimpotrivă.

0 Comentarii

Adauga un comentariu

KidsOut