Copilul perfect are tot felul de „defecte”

Nu pot uita primul moment de disperare în calitate de proaspătă mamă. Cred că era a doua zi după revenirea din maternitate și așteptam prima vizită a medicului pediatru. Eram deja nerăbdătoare și convinsă, privindu-mi fiul, că medicul va fi în extaz ce copil sănătos și frumos am. Eu, una, nu mă mai săturam privindu-l și mi se părea că întruchipează perfecțiunea.

Medicul a venit, l-a întors pe toate părțile, i-a controlat toate „cotloanele”, l-a cântărit, măsurat – în tot acest timp cu o mină de profesionist care are o treabă de făcut, fără să zâmbească sau să-mi laude odrasla – după care m-a rugat să-mi iau o agendă și să notez. Și el dicta și eu scriam, și el dicta și eu scriam… denumiri de creme, unguente, picături, siropuri, vitamine, pudre, uleiuri, tifoane… o listă ce părea că nu se mai termină, după care a urmat o schemă pe ore când și (cu) ce trebuie să-l ung, să-i dau să ia, să-i picur etc. La un moment dat, referindu-se la niște picături mi-a spus că trebuie să i le administrez până la vârsta 7 ani! Poftim? 7 ANI? Copilul meu avea doar câteva zile și el îmi vorbea de ani? Mă uitam la el ca la un nebun!

Plus că toate cele pe care mi le dictase trebuia să i le dau pentru că avea nu știu ce la buric, nu știu ce conjunctivită luată de la maternitate, nu știu ce altă bubiță în altă parte, nu știu ce la burtă și tot așa. Copilul meu perfect avea, de fapt, tot felul de „defecte”! După ce a plecat medicul, eu am izbucnit într-un plâns isteric.

În zilele următoare cred că l-am sunat la fiecare oftat al micului bebeluș.

Mi-era teamă să nu se sufoce, că nu mănâncă suficient sau că mănâncă prea mult, că nu adoarme sau că nu se mai trezește la aceeași oră ca și cu o zi înainte, că vomită, că râgâie, că plânge prea mult sau că nu mai plânge deloc, că strănută, că-i curge nasul, că i-a apărut o bubiță nu știu unde, că e roșu la fund, că caca e prea moale sau prea tare sau are nu știu ce culoare (cât copilul e mic, noi, mamele, ne specializăm în a ghici în rahat, așa cum așa-zisele clarvăzătoare ghicesc în zațul de cafea), că gingiile sunt prea inflamate, că e prea roșu, că are coji în cap, că unghiile sunt prea ascuțite și lista poate continua.

După acea vizită îi găseam copilului tot felul de probleme și mă speriam din orice.

Binențeles că după o perioadă m-am mai obișnuit cu toate și am încercat să mă relaxez. Dar nu mă ținea mult relaxarea. Faptul că dormeam ca un iepure și că eram tot timpul la limita epuizării mă făcea să nu mai gândesc normal.

După șase luni am clacat și am chemat-o pe mama. Mi-am dat seama că dacă o duc așa, voi înnebuni. Evident că nimeni nu făcea lucrurile atât de bine ca mine – gândeam eu la acea vreme – , dar m-am străduit să le dau celor din jur posibilitatea să mă ajute.

Și bine am făcut!

Fricile și spaimele pe care le ai la primul copil te pot doborâ psihic, mai ales dacă ești o fire mai sensibilă și dacă nu te odihnești.

Iar un copil te ține tot timpul în priză și nimic nu e mai greu pentru un părinte decât atunci când copilul e bolnav. Dacă ajungi să te obișnuiești cu răcelile, prima enterocolită te poate da pur și simplu peste cap. Apoi, când puiul mai crește un pic, începi să-ți faci griji în legătură cu primii pași, cu primele cuvinte – ai vrea să fie primul de vârsta lui din parc care merge, primul care vorbește… ai vrea să nu se împingă cu alt copil, să nu fie rău, dar nici atât de bun (asta se traduce prin fraier), să nu plângă din orice, dar să nu fie nici chiar atât de curajos încât să se cațere oriunde, ai vrea tot timpul câte ceva, un pic mai bine.

Dacă ți se întâmplă toate acestea, încearcă să-ți revii. Fiecare copil face lucrurile în ritmul lui și fiecare copil plânge, răcește, cade, face enterocolită, febră, vaccin, vomită…

Oricât te-ai agita, nu rezolvi nimic. Lasă-te ajutat/ă de cei din jur, odihnește-te atunci când poți și mergi la un pediatru în care să ai încredere.

Într-o bună zi, medicul m-a anunțat că fiul meu nu mai trebuie să ia acele picături. Atunci a fost momentul în care am realizat că distanța dintre primele zile de viață și cei 7 ani e foarte scurtă. De data asta m-a bufnit râsul! Deși, de data asta chiar aș fi avut un bun motiv să plâng puțin.

0 Comentarii

Adauga un comentariu

KidsOut

KidsOut